![]() |
| Sursa foto |
La un moment dat nu se mai întoarce de la capӑtul vagonului. Se instaleazӑ omul în faţa uşii şi aşteaptӑ... Trebuie sӑ coboare. Mda. Norocul lui cӑ nu merge pȃnӑ la Bucureşti. Revine pȃnӑ la urmӑ la banchetӑ şi-l atenţioneazӑ pe prietenul de cӑlӑtorie cӑ se apropie staţia. Pare-mi-se cӑ stabiliserӑ înainte sӑ-l ajute prietenul la coborȃre. Bӑiatul şi o femeie îl ajutӑ deci sӑ-şi ducӑ bagajul la uşӑ, mai ales cӑ omul are un defect locomotor la stȃngul. Cei trei rӑmȃn în faţa uşii, privind pe geamul prin care oricum nu vedeai nimic nici pe luminӑ. Şi aşteaptӑ, şi aşteaptӑ, şi aşteaptӑ… aproape jumӑtate de orӑ. Mare nerӑbdare!
La cea mai tristӑ orӑ din noapte, 4 şi ceva, trenul opreşte în sfȃrşit într-o garӑ în creierii munţilor, pe cea mai friguroasӑ vreme posibilӑ. Cӑ frigul ӑsta din aprilie e mult mai nenorocit decȃt gerul din mijlocul iernii, la care ştii sӑ te aştepţi. Coboarӑ deci bӑtrȃnul cӑlӑtor pe peronul din Predeal în liniştea asta de mormȃnt umplutӑ cu multӑ zӑpadӑ, ca-n ianuarie; cred cӑ e singurul care a coborȃt aici.
Se uitӑ omul în stȃnga, se uitӑ in dreapta, face cȃţiva paşi spre clӑdirea gӑrii, se întoarce… Nimic. Aşteaptӑ pe loc 1 minut, mai face cȃţiva paşi, apoi rӑmȃne iar pironit în aşteptare… Fӑrӑ niciun fluierat, fӑrӑ niciun semnal sonor de la locomotivӑ, trenul se mişcӑ din nou uşor, uşor la vale, lӑsȃndu-l în urmӑ pe bӑtrȃnul rezemat în cȃrja sa.
