Peste ani si ani

Categ. Aventuri

_____V-aţi întrebat vreodată cum veţi arăta la bătrâneţe? Cum şi unde veţi trăi? Ce gânduri oare vă vor stăpâni? Am muncit degeaba, am trăit degeaba, m-am zbătut în zadar... sau poate veţi pleca de aici fericiţi?
_____Tu, fată care acum eşti tânără, frumoasă şi risipitoare, vei fi oare o bătrânică d-aia mică şi gârbovită, îmbrăcată cu aceleaşi haine de ani de zile, cumpărate anterior primei pensii? Una dintre acelea ce le vedem mereu prin pieţe că-şi drămuie fiecare monedă, fieştecare bănuţ... Umblă din piaţă-n piaţă toată ziua, doar de-ar găsi zarzavaturile puţin mai ieftine într-una din ele. Foarte probabil c-aşa vei fi căci poate doar un sfert, maxim o treime mor liniştite şi împăcate. Restu-s zbuciumate şi chinuite de foame şi de boli zilnic. Dar poate vei fi o cucoană până vei pleca...
_____Dar tu, băiete, harnic, chipeş şi vânjos, cu o dorinţă arzătoare de a face ceva să scapi de sărăcie şi de griji? Cum vei fi? Un moş de care se feresc toţi în autobuz, un moşulică de stă şi bea singur într-o bodegă ordinară ori unul zdrenţuros şi nespălat de-ţi mută nasul din loc? Încotro iţi vei dirija destinul sau cum te va călăuzi Fortuna? Sau cine ştie, poate vei muri un domn...
_____Succesul cu dezastrul sunt vecine. Deşi se spune că învingătorii se văd încă de la linia de start, cred că nu ne putem nici măcar imagina dacă vom fi bine sau rău la vârsta a treaia.
_____Spre deosebire de voi, marea majoritate, eu sunt un norocos! Am avut ocazia să mă văd peste ani. Cu ceva vreme în urmă am avut parte de-o întâmplare pe care vă voi relata-o şi vouă. Voi încerca să ilustrez lucrurile exact aşa cum au fost.
_____Eram în anul trei de facultate, sesiunea de iarnă (februarie 2006). În perioada examenelor aveam obiceiul să merg acasă şi să stau la Bucureşti doar seara dinaintea fiecărui examen iar după ce-l terminat s-o tai acasă. Noaptea de la Bucureşti o foloseam pentru a învăta. De multe ori citeam de două ori cursurile şi mă culcam că mă pica somnul.
_____Plec într-o vineri de acasă pe la ora trei. Sâmbătă aveam examen la MF (metalurgie fizică). Dacă stăteam doar noaptea premergătoare examenului plecat de acasă, nu aveam bagaj ca în timpul semestrului când îmi luam mâncare pentru o săptămână. O geantă de voiaj cu borcane şi găletuşe cu mâncare, haine aduse acasă la spălat... Când mi-aduc aminte mă doare umărul. Simt cum mă trage în jos toarta genţii, mă apasă... În sesiune eram lejer, doar un ghiozdan luat cu mine aşa, la oha, să nu zic c-am plecat cu mâinile-n buzunare.
_____Ajung în gara de sud din Ploieşti. Trebuie să iau trenul care vine de la Mărăşeşti şi duce până în Bucureşti Basarab. Trece în jur de 16.30 prin Ploieşti şi ajunge în jur de 18.00 în capitală. Un personal, vagoane cu etaj, oameni fel şi fel...
_____Ştiţi stilul ăsta de tren, canapelele alea maronii, cu sigla C.F.R. imprimată pe ele din loc in loc, pe care au scris cu pixul elevii „forza steaua”, „A+V=love”, „pula” sau au desenat pur şi simplu lucruri suprarealiste, neclare. Vagoanele cu etaj nu au compartimente, sunt dintr-o bucată. Canapele sunt grupate două câte două faţă în faţă de-o parte şi de alta a culoarului. Deasupra fiecărei perechi de două canapele se află un grilaj metalic pentru bagaje. Sunt date cu bronz ca şi ramele geamurilor şi partea metalică a canapelei.
_____Mă uit înspre Moldova, întârzie trenul... Vine! Îi văd locomotiva mânca-i-aş pula lui, cu farurile alea rotunde, veche şi urâtă, ca tot trenul dealtfel... Până să oprească mă uit să văd cât de lung e căci vreau să stau în spate că-i mai liber de obicei. Îmi calculez paşii şi mă pun acolo unde o să ajungă ultimul vagon. Îl nimeresc de data asta. Coboară destui, veniţi nu ştiu de ce în Ploieşti vinerea, seara, sau poate sunt întorşi de undeva... dar sunt oameni simpli, amărâţi, vai de capul lor!
_____Mă duc direct la etaj. Nu-mi place să stau cu toţi moşii şi babele jos. Aştia nu prea urcă la etaj. Handicapaţii nici atât. Vreau să stau retras să îmi văd de treabă, să mă uit pe geam, să mă gândesc la orice îmi vine în minte. Să las libere gândurile în funcţie de ce îmi sare-n ochi. Odată am stat tot drumul şi m-am uitat la linia orizontului, vedeam copaci, câmpul gol, case, stâlpi şi fiecare mă făcea să mă gândesc la ceva. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Aşa vreau să fac şi acum.
_____E liber, nu e mare îmbulzeală, am de unde alege locuri libere. Mă pun pe patru libere, ca baieţii... M-asez la geam, îmi arunc ghiozdanul pe scaunul de lângă mine şi aştept să plece. Du-mă trenule în lume! Vreau să văd multe astăzi, să mă pierd în zare şi să nu ştiu de mine, ca un drogat...
_____Bă, dar eşti bulangiu? Câte locuri libere sunt, chiar aici ai găsit să te aşezi? Scrie om sociabil pe fruntea mea? Ce să fac, să mă ridic şi să schimb locul sau să-i zic să se mute că-i ocupat? Sunt eu mai needucat, dar nici chiar aşa... Să vezi ce-mi pică părul din nas acum din cauza ăstuia... Îl bat, să-nnebunesc!
_____Da frăţică, stăteam eu cu capul pe geam şi mă uitam cum rămân în urmă stâlpii acoperişului de pe peron şi deodată:
- Bună ziua, offf ce bine e că-i cald în tren, nu-i a bună cu frigul ăsta...
Îmi întorc capul uşor spre om.
- Bună ziua... da... (mânca-mi-ai pula!)
_____Un bătrân mărunt. Îşi punea în agăţătoare paltonul. Ştiţi cu siguranţă paltoanele acelea cu cordon la mijloc, de au mai toţi bătrânii şi în general de o culoare de tăvăleală, bej, gri, nu prea le am cu nuanţele astea... Remarc imediat starea deplorabilă a acestuia, peticit, cusut si răscusut. Îl compătimesc pe om deja. Cum stătea el în picioare să îşi aşeze boarfa în cuier, las privirea în jos. Oaiii...! Omul are încălţări, nu glumă! Nişte bocanci din aceia mari, voluminoşi, dintr-un material prost, zici că-i muşama, de crapă peste tot. I-a cusut bătrânul cu aţă groasă, cine ştie cât o mai trage de ei...
_____Nu e bine nici în jos dacă mă uit. Ridic privirea, mă uit drept, la el. E curat, nu cred c-o să pută. E jerpelit peste măsură dar e îngrijit. Se aşează pe cele două locuri din faţa mea, normal, doar nu se aşeza lângă mine, era suspect! Aşa cum mi-am aruncat eu ghiozdanul pe locul de langă mine, bătrânul pune şi el ceva pe locul de lângă el. Nu aruncă ci aşează liniştit, încet, cum fac vârstnicii. Nu un ghiozdan ci o geantă, o servietă proletară. Vedeai la oamenii muncii, genţi d-alea de piele în care işi luau mâncare la serviciu. Are şi tata! Semănă mult cu a lui. Tata o are de când era tânăr şi a ieşit la pensie cu ea. Dar a lui e mai mişto ca asta a moşului. Are mânerul cusut cu sârmă, e peticită... de când o avea-o moşul? Ce înseamnă şi viaţa asta... cum o fi ajuns în stadiul ăsta? Tot ce văd la el arată jalnic, totul e deprimant. Săracul bătrân, asta e...
_____O piesă bună nu putea să se aşeze lângă mine? Mă întreabă omul o vorbă de sănătate, îi răspund, apoi se linişteşte, tace. De supărare scot din ghiozdan cursurile la metalurgie fizică. Dacă mă vede moşul că citesc, sunt sigur că mă lasă în pace şi nu mă mai bagă în seamă. Prefer să fiu un tocilar decât să mă obosească septuagenarul (cred că avea în jur de şaptezeci de ani). Cum îmi zicea mama în liceu când mergeam deplorabil, catastrofal cu şcoala: prostule, pune mâna şi învaţă, trece timpul pe lângă tine, o oră pe care o mergi cu autobuzul pe navetă, deschide o carte şi citeşte. De-al dracului nu am făcut niciodată aşa, dar acum m-am văzut obligat.
_____Scot cursurile, în principal foi xeroxate din cărţi, date de profesoară. Mare frumuseţe ce am eu acolo... Mamă ce desene, mamă ce am de învăţat! Diagrame binare de echilibru, transformări de fază în stare solidă, transformări de fază în stare lichidă, e talmeş- balmeş în foile astea, d-apoi în mintea mea?
Deschid pe la diagrame de echilibru.
- Ce înveţi acolo? Diagrame de echilibru ăăă? Diagrama fier- carbon ăăă?
Bă du-te-n pula mea de moş, cum ai văzut de acolo până aici şi aşa de repede? De unde ştii tu de astea? Diagrama fier- carbon este abecedarul inginerului metalurg, este pentru el cum e gama „do” pentru muzician, cum e cercul cromatic pentru pictori, cum e biblia pentru teologi. Cu ajutorul ei se studiază oţelurile şi fontele. Este un lucru oarecum ezoteric, doar mecanicii şi metalurgii ştiu în general de ea. Mai rar exceptii...
- Da... şi aia e printre ele... Dar de unde ştiţi despre astea şi cum aţi văzut aşa repede? (nu ţineam deloc foile să vadă el, abia vedeam eu, le ţineam în poală, îndreptate spre mine).
- Eheee, am ochiul format băiete, le visez p-astea! O viaţă am lucrat cu ele...
- Păi ce aţi lucrat?
- Am fost la un institut de cercetare pentru transporturi feroviare. Uite, cu asta m-am ocupat! Dă din cap spre geam, afară, şi din privirea lui îmi dau seama că se referă la pietrele care fixează traversele.
_____Îmi explică câte ceva despre ele. În timp se macină, zice, datorită şocurilor şi sarcinilor la care sunt supuse. M-am ocupat cu cercetări privind dimensiunile optime, chimia optimă pe care trebuie să o aibă piatra, tratamente la care pot fi supuse.
- Şi ce aţi terminat, ce facultate? Metalurgia?
Până să îmi dea omul replica cu diagrama fier- carbon, probabil i-aş fi vorbit cu „matale” şi la persoana a doua singular. Acum îl respect pe om deja, nu mă interesează cum arată, cum e îmbrăcat şi situaţia lui.
- Nu, nu metalurgie, dar am făcut şi d-asta în facultate. Am terminat Institutul de mine din Bucureşti. Acum nu mai există, a fost desfiinţat.
- Da, ştiu...
_____Vorbesc cu domnul tot drumul rămas. Vreo oră. Îmi povesteşte ce căuta la Ploieşti, fusese la fata sa, discutăm diverse. Am înţeles un lucru: omul a lucrat în cercetare şi asta a fost o mişcare neinspirată, n-a avut noroc. A câştigat prost mereu, astfel ajungând la anii bătrâneţii să aibă o viaţă mizeră.
_____Îmi iau la revedere de la om, coborâm din tren, îl las în urmă şi îmi văd de drumul spre cămin. Mă tot gândeam, cum e posibil, aşa o să ajung şi eu, e clar... n-am scăpare! Ăsta-s eu peste ani.
De ce să mai învăţ toate astea? Să ajung ca domnul din tren? M-am dus plantă la MF.

Bag pula-n ele de diagrame, nu mai învăţ nimic! Învaţă tinere!

A murit Tase din Urlati

Categ. Aventuri

A MURIT TASE DIN URLAŢI
(întâmplare adevărată)

_____În primii trei ani din facultate, vacanţele de vară le-am făcut acasă la Urlaţi. Ce poţi face într-un orăşel? Stai cu băieţii la bloc, aştepţi să treacă vremea fără să îţi dai seama de ce vrei asta. Ieşeam de nebun singur prin oraş, bântuiam pe străzi căutând pe cineva cu care să vorbesc, cu care să fac ceva să-mi dau uitării singurătatea. Dacă eram vreun studios, ori vreun calculatorist, cu siguranţă nu ajungeam în stadiul ăsta, să aştept să-mi treacă vremea, un prim semn al ratării.
_____Ziua umblam în derizoriu, seara stăteam cu tovarăşii la o „caterincă”. Treceau, astfel, zilele nemiloase. Într-una dintre aceste vacanţe am avut parte de un eveniment ce m-a marcat.
_____Într-o seară de sâmbătă, cu discoteci, cu hărmălaie, cu scandaluri, aşa cum se distrează astăzi tinerii, dupa terminarea ostilităţilor pe la „hore”, oamenii se îndreaptă spre casă. De cele mai multe ori, acest lucru nu se întâmplă simplu şi frumos, doar sunt beţi criţă mai toţi! (s-au distrat oamenii!), ei trebuie să-şi facă simţită prezenţa pe străzi urlând, rupând, distrugând ceva, certându-se cu cineva real sau imaginar. Dacă le lipseşte şi creierul cu desăvârşire, e limpede ce iese.
_____Într-o astfel de situaţie, câţiva vecini de-ai mei s-au încăierat cu unii de pe Valea Pietrii (un cartier „rău famat” al Urlaţiului, unde stau „ţăranii” care au în cap să fie cei mai tari bătăuşi, să nu sufle nimeni la ei). S-au luptat ei ce s-au luptat şi la un moment dat „ai mei” au rămas să bată la unul singur de pe Valea Pietrii. Nu ştiu exact că n-am fost de faţă. Ceea ce ştiu este că ăla a scos un şuriu, şi pac!, i-a dat drumul la sânge unuia, înjunghiindu-l în spate, aproape de rinichi. Am auzit a doua zi prin oraş: „Tase e la spital, l-a înjunghiat aseară unu’...”.
_____Tase ăsta, locuia singur cu tac-su. I se zice Tase dupa el, că îl cheamă Vasile şi toată lumea prin oraş îi zice nea Tăsile. I-a murit nevasta cu ani în urmă când Tase era mic. Umbla omul aşa prin oraş, beat la 6 dimineaţa, când îl vedeai, era beat... Sincer, nu cred că l-am văzut de trei ori în viaţa mea treaz, dar şi atunci e roşu la faţă, doar că e serios. Şi cred că l-am văzut de mii de ori fără să exagerez.
_____Omul până să cadă în patima alcoolului după moartea soţiei, avusese o viaţă normală. Fusese maestru pe la rafinaria Vega din Ploieşti. Se lăuda că în perioada sa de glorie avusese peste o sută de oameni în subordine. Adevărul este că avea o cultură şi o educaţie diferite de cele ale alcoolicilor obişnuiţi de prin locurile uitate de lume. Mai dădea omul o vorbă în franceză, mai o glumă de prin literatură, câte un citat, avea cunoştinţe din varii domenii.
_____Are vorbele sale ajunse celebre în Urlaţi, luate şi de noi ăştia tinerii, cum se întâmplă de regulă: o zici o dată la mişto apoi se împământeneşte vorba. Cum avea Ştefan Parizianu’ al lui Marin Preda „n-are importanţă...” şi „pe ce te bazezi?”, aşa avea nea Tăsile vorbele lui pe care le zicea mereu. Te vedea pe stradă, se legăna în aşa hal de nu ştiai în ce parte pică, roşu ca focul, şi nu zicea omu’ salut, ori noroc ca toţi ceilalti, zicea „piu”. Sau când stăteam toţi la bloc, se oprea aşa la noi, încerca să vorbească, vedea că n-avem chef şi pleca zicând „poate aveţi treabă...” (cu trimitere directă la faptul că nu avem nimic de făcut dar nu agreem prezenţa sa). Avea des ocazia să zică asta, că un om beat, îl suporţi un minut, două, trei, dar la un moment dat te doboară psihic.
_____Stăteam într-o seară în centrul oraşului în barul lui Pletosu’, când era Tase internat în spital dupa înjunghiere, cu trei inşi de la bloc: Adrian „macaroi”, Ianu şi Ştefan „cipicu”. Primii doi sunt fraţi şi mai au încă doi. Ianu fusese la bătaia respectivă. Sunt nişte personaje aparte, de etnie rromă. Nu insist asupra lor că nu ăsta e scopul meu. Toţi eram prieteni buni cu Tase. Mergeam la fotbal, stăteam mai tot timpul cu el în perioada aia, muncise împreună cu ăştia, juca cărti cu noi, table, orice... pierdea timpul cu noi.
_____Pletosu’, cum îi zicem noi că poartă păr lung, evident, avea un bar unde fusese restaurant înainte. A făcut acolo discotecă, după un timp n-a mai mers şi a transformat localul în barul actual că avea şi terasă (unde se organizau nunţi pe vremea restaurantului şi chiar şi în prezent cred). Între timp a băgat două mese de tenis, motiv pentru noi să pierdem din serile noastre pe acolo. Aştia de la bloc ziceau că Pletosu’ e zgârcit, apucător, calic. Mie nu mi s-a părut, era un om normal din punctul ăsta de vedere. E doar un produs al capitalismului şi al tranziţiei de la noi.
_____În seara respectivă, dupa ce jucasem tenis, am rămas în bar până închidea Pletosu’, oricum, ne făcusem un obicei să-i ţinem de urât în vara aia. Eram noi patru şi cu el. Stând la palavre, apare în local nimeni altul decât nea Tăsile.
_____Intră omul păşind greu, încet, ai zice că-şi calculează fiecare mişcare... roşu la faţă şi începe să plângă. Mă uit chiorâş la el că nu înţeleg nimic din ce se-ntâmplă. Se duce Adrian spre el şi îl întreabă ce are, ce-a păţit?! Nimic nu zice... Plânge! Îi curg lacrimile şi nu poate să scoată o vorbă... Iese din bar, se duce pe terasă, se pune în genunchi, ridică mâinile la cer: „de ce Doamneee? Ce a făcut băiatul ăsta? Cu ce Ţi-a greşit? Auuu!”.
- Ce ai bre?
- Aolooo, nu mai pooot...
_____Dă cu pumnii în stâlpii de fier pe care se punea cortul pentru nunţi. Zguduie toate geamurile. Pare că în jur totul vrea să se darâme, toate îi înţeleg durerea omului şi se sacrifică din solidaritate şi milă pentru el. Dă mai tare, prinde un stâlp în braţe şi se lasă pe el, încet, în genunchi din nou, poziţie firească pentru starea sa. Zice cu vocea mai stinsă ca oricând şi plin de lacrimi:
- De ce l-ai luat Doamneee?
_____Am înţeles, a murit Tase! Cum se poate una ca asta? Deodată aşa? Se întoarce omul spre noi: „a murit Mariusicăăă...”. Am rămas muţi, nemişcaţi. Îmi vin în minte imagini cu el, glume ce le făceam cu el, vorbe de-ale lui, simt că e lângă mine, că l-am înviat şi l-am mai adus odată printre noi.
_____Nea Tăsile plânge întruna, se muşca, urlă, se trage de păr... bietul om... ce a făcut să merite asta? Întâi soţia, acum fiul?! Ce crudă e viaţa uneori...
_____Adrian sare să-l ţină în braţe, „stai bre, cum aşa, n-are cum, ai înţeles greşit” şi încearcă să-l liniştească. „Am fost azi la spital, de acolo vin, e mort...”. Pletosu’ iese de după tejghea, încearcă să îl liniştească şi el cum poate, îi spune c-o să fie bine (ce-o să fie bine nu ştiu...) şi îi dă 300 000 lei, pentru el, să îl ia de la spital, să îi ia un coşciug, să facă ceva cu ei...
- Nu, nu, nu vreau...
- Hai bre, ia-i, du-te acasă de te odihneşte şi mâine te duci la Ploieşti să îl iei. Duceţi-l voi acasă, să nu facă vreo prostie!
_____Îl ia Ianu, îl ridică în picioare, îi bagă banii în buzunar şi pleacă cu el să îl ducă acasă. Am rămas cu Adrian şi cu Ştefan. Stăteam proşti în loc, nu ne venea să credem. Ne uitam unul la altul şi ne întrebam „cum aşa?”. Nu are cum, Tase era viu ieri, era printre noi. Îmi tot venea în minte, nu scăpam de el, râsul lui...
_____Am stat tâmpi aşa vreo oră. Fără să ne dăm seama ajunsesem în altă parte, în faţă la cofetărie, la vreo 20 de metri, chiar dacă barul cu cofetăria sunt in aceeaşi clădire. Am scos maxim o vorbă de fiecare, nu aveam cuvinte pentru nimic, nu puteam exprima niciunul dintre toate gândurile noastre. Totul era trist pentru noi, oraşul arăta noaptea acum ca un mormânt, nimic nu se mişca, nu mai exista viaţă in jurul nostru, aşa cum murise Mariusică, totul putea muri intr-o clipă. Între timp se întoarce Ianu. Ne uitam la el cum se apropie, eram şocaţi! Ajunge la zece metri de noi şi începe să râdă.
- E viu mă, am vorbit cu Mitică (prieten de-al lui Tase, asistent medical chiar acolo unde era internat şi avea grijă de el), a zis că e bine, în două zile îi dă drumul acasă...
Bă eşti nebun? Da mă, dacă vă zic..., e sigură treaba!
- Muahaaa, Marianeee (Pletosu’), te-a ţepuit Tăsile! Hahahaha! Se duce Adrian alergând direct la Pletosu’ în bar. Te-a făcut de 300 000 să moară mama!
_____Şi dă-i şi râzi, toţi patru, a rămas mască Pletosu’... Nu ştiam de ce râdeam, de ţeapa omului, sau că eram bucuroşi că n-a murit Tase. Uimit peste măsură, Pletosu’ zice:
- Ce tâmpit..., lasă că e bine că n-a murit băiatul, asta să fie pierderea mea, erau zece beri pe care le beam aici la bar cât stăteam o zi.
- Lasă mă Mariane că ţi-i dă Marius când o veni. (când i-am povestit lu’ Tase, a râs ironic şi-a zis „dă-l în mă-sa şi pe Pletosu’ ”, nu i-a mai dat niciun ban îndărăt).
_____Nea Tăsile a făcut toată chestia asta să producă nişte bani pentru băutură. Cum omule, să fii în stare să zici c-a murit fie-tău să faci rost de bani? Cât de greu să-ţi fie? Ce face alcoolul din om...
_____Nu cred că m-am simţit vreodată mai înşelat şi mai minţit. De atunci nu l-am mai băgat în seamă pe acest nimeni. Striga pe stradă ca odinioară după mine să mă salute. Mă aborda cu vorbe ca „domn inginer”, ştiind că fac politehnică, până i-am zis că îl bat dacă mă mai salută o dată sau imi spune orice altceva. Nu înţelegea el ce am, dar nici nu mi-am bătut capul să-i explic...
_____Păi bre, dacă aveam bani atunci şi îţi dădeam? Dacă mă prindeai într-un moment în care puteam renunţa la câteva sute de mii de dragul prietenului Tase? Mă trăgeai pe sfoară? Oricum, dacă pierdeam şi nişte bani nu se schimbau cu mult datele problemei. Omul şi-a bătut joc de noi, s-a jucat cu simţămintele noastre, cu mintea noastră şi sufletul nostru..., asta contează!

A-nviat Tase! Trăieşte Mariusicăăă...

PENTRU CEI CE JOACĂ TABLE

PENTRU CEI CE JOACĂ TABLE

Se ştie că în jocul de table (backgammon cu mici diferenţe) se folosesc zaruri. Se aruncă cu două zaruri şi în funcţie de combinaţiile obţinute pe ele se mută piesele de pe tablă.
În momentul în care vorbim de jocuri în care se folosesc zar/zaruri sau cărţi de joc implicit apare noţiunea de probabilitate. Probabilitatea, mai simplu spus, înseamnă raportul dintre numărul de cazuri favorabile (să îl notăm cu a) şi numărul total de cazuri (notat cu m). Astfel, probabilitatea de apariţie a unui eveniment oarecare A, o notăm cu P(A), va fi:Este evident că aceste cazuri favorabile se găsesc în totalul cazurilor (m). Astfel, întotdeauna, a este mai mic sau cel mult egal cu m şi probabilitatea mai mică (sau egală) ca 1.
In viaţa de zi cu zi, apare destul de des noţiunea de probabilitate. Oamenii nu obişnuiesc să spună „ce probabilitate este să se întâmple cutare lucru?”, ci ei folosesc noţiunea de şansă astfel: „ce şanse sunt să se întâmple asta?”. Pentru ei există „şansă” şi „procente”.
Dacă spunem că un eveniment are probabilitate 1 să apară, înseamnă că „are 100% şanse” să se întâmple. Deci va avea loc sigur. Dacă are o probabilitate de 0,67, înseamnă că are 67% şanse. Este clar că pentru a transforma probabilitatea în procente, se înmulţeşte cu 100.
Exemplu: dacă am într-o cutie două bile roşii şi trei bile albe, se cere probabilitatea de a extrage o bila albă. Avem:
A- Evenimentul de a scoate o bilă albă din cutie;
a- Numărul evenimentelor favorabile (am trei bile albe, pot scoate una dintre acestea, oricare, deci a=3);
m- Numărul total al evenimentelor posibile ( pot scoate oricare bilă din cele cinci, deci m=5);

sau pot spune „am 60% şanse să scot o bilă albă”, evident, mai multe decât să scot una roşie, acestea fiind mai puţine.
Dacă luăm un zar, aruncăm cu el şi vrem să obţinem în sus faţa pe care avem un punct (spunem că vrem să dăm 1), este clar că probabilitatea va fi 1/6 (o singură faţă cu un punct şi şase feţe în total). În procente, avem şanse 16,667% să dăm 1.
La table se aruncă cu doua zaruri. În tabelul următor, sunt toate cazurile posibile:

Prima cifră din fiecare căsuţă reprezintă valoarea dată de primul zar şi a doua cifră este valoarea dată de al doilea zar. În total sunt 36 de variante posibile (numărul total de cazuri posibile m=36).
Se observă că „dublele” (când ambele zaruri ne dau aceeaşi valoare) apar fiecare o singură dată, iar celelalte combinaţii de câte două ori, deoarece ordinea nu ne interesează, pentru noi fie că este combinaţie x-y, fie că este y-x va fi acelaşi lucru. De exemplu pentru 2-1 mai avem şi 1-2, care este acelaşi lucru.

Apar de multe ori în cursul unui joc de table una dintre urmatoarele întrebări:
-Care este probabilitatea de a da o dublă? Cazuri favorabile aveam şase (sunt şase duble posibile, deci a=6) şi numărul total de cazuri 36. Astfel:

sau 16,67% şanse de a da o dublă. Destul de mici!
-Care este probabilitatea de a da 6 pe zar? (pentru oricare altă valoare este acelaşi lucru). Cazuri favorabile: 1-6, 2-6, 3-6, 4-6, 5-6, 6-1, 6-2, 6-3, 6-4, 6-5, 6-6. Avem 11 situaţii favorabile, deci a=11. Numărul cazurilor posibile este acelaşi, 36. Astfel:
sau 30,56% şanse de a obţine un 6 direct pe un zar.
-Care este probabilitatea de a obţine un 6 direct pe un zar dar şi din combinaţia ambelor zaruri? Cazuri favorabile: 1-5, 1-6, 2-2, 2-4, 2-6, 3-3, 3-6, 4-2, 4-6, 5-1, 5-6, 6-1, 6-2, 6-3, 6-4, 6-5 si 6-6. Deci a=17. Cazuri totale 36. Astfel:
sau 47,22% şanse de a obţine un 6, fie direct pe zar, fie din combinaţie.
-Să spunem că avem nevoie să dăm 8 (adversarul are o piesă descoperită la 8 cuie distanţă de piesa noastră şi vrem să îl scoatem din joc cu piesa respectivă). Dacă presupunem că toate câmpurile sunt goale între cele două piese atunci întrebarea va fi: Care este probabilitatea de a obţine un 8?
Cazuri favorabile: 2-2 (la duble, se face de patru ori valoarea de pe zar),2-6, 3-5, 4-4, 5-3, 6-2. Deci a=6 si m=36. Astfel:
sau 16,67% şanse să dăm 8. La fel se procedeaza pentru orice altă valoare.

Până aici totul este simplu. Se pune problema dacă vrem să calculăm probabilităţi pentru mai multe aruncări.
De exemplu, pentru două aruncări cu zarurile avem pentru fiecare dintre cele 36 combinaţii posibile la prima aruncare o alăturare cu oricare din cele 36 combinaţii de la a doua aruncare (pentru un 1-1 la prima aruncare pot obţine oricare din cele 36 combinatii de la a doua aruncare). În urma celor două aruncări, avem un număr posibil de cazuri m=36x36=1296.
Dacă la aceste două aruncări mai adăugăm încă una, la fiecare dintre aceste 1296 cazuri se poate alătura oricare din cele 36 posibile la a treia aruncare. Astfel am avea numărul total de cazuri posibile m=1296x36=46656.
Este limpede cât de complicat devine atât determinarea numărului de cazuri favorabile, cât şi numărul total de cazuri (chiar dacă sunt puterile lui 36).
Pentru acest caz, al mai multor aruncări, se foloseşte mai multă matematică. Avem la dispoziţie o formulă lăsată de Bernoulli numită chiar „schema lui Bernoulli”, provenită dintr-o altă schemă, a lui Poisson.
Dacă la fiecare aruncare ne referim la un eveniment cu aceeaşi probabilitate de apariţie, putem folosi această schemă a lui Bernoulli, care transpusă în domeniul tablelor spune: probabilitatea de a obţine de k ori o combinaţie de zaruri care are la o aruncare probabilitatea p de apariţie, din n aruncări va fi egală cu:

unde,
şi reprezintă combinări de n luate câte k,
n!=1x2x3x4...x(n-1)xn, de exemplu 4!=1x2x3x4=24
n- numărul de aruncări
k- numărul dorit de apariţie a combinaţiei, a numărului respectiv (de exemplu, vrem să dăm de 2 ori dublă din 4 aruncări, vom avea k=2 şi n=4)
p- probabilitatea de apariţie a combinaţiei dorite într-o aruncare (penntru o dublă, am spus mai sus, avem probabilitate 1/6 ).

Dacă luăm exemplul acesta, cu două duble din patru încercări, este limpede că la fiecare aruncare vom avea aceeaşi probabilitate de a obţine o dublă, deci putem folosi această formulă a lui Bernoulli. Să vedem cât este probabilitatea de a obţine două duble din patru aruncări, unde avem k=2 (vrem sa obţinem de două ori dublă), n=4 (avem patru aruncări) şi p=1/6 (probabilitatea să dăm dublă la o aruncare):

Putem spune că avem 11,57% şanse să dăm două duble din patru aruncări.
Înainte să dau alt exemplu de calcul, vreau să iau un exemplu simplu, unde putem calcula „băbeşte” probabilitatea pentru a face o verificare a acestei formule.
Să preupunem că vrem să obţinem de patru ori la rând combinaţia 1-1 pe zaruri. Avem astfel k=4, n=4, p=1/36 (probabilitatea de a da 1-1 la o aruncare, un singur caz posibil raportat la numărul total de cazuri 36). Astfel:

O probabilitate foarte mică, după cum se vede şi se putea anticipa fără aceste calcule.
Dacă vrem să calculăm această probabilitate direct ca fiind cazuri posibile supra cazuri totale este clar că la fiecare aruncare avem câte o combinaţie posibilă 1-1. La a doua la fel, deci după patru aruncări vom avea 1-1/ 1-1/ 1-1/ 1-1. Este singura combinaţie posibilă. Dacă pentru trei aruncări am spus mai sus că avem 46656 de posibilităţi (36x36x36) şi mai adăugăm încă una, este limpede că pentru fiecare dintre aceste combinaţii îi poate corespunde fiecare din cele 36 combinaţii de la a 4-a aruncare. În total vom avea 36x36x36x36 cazuri posibile.
Probabilitatea va fi astfel P=1/(36x36x36x36). Am ajuns la acelaşi rezultat. Se verifică formula!

Dacă avem probabilităţi mai complicate la fiecare aruncare (mai multe cazuri posibile) se complică calculul şi va trebui să folosim formula. Voi considera exemplul următor întâlnit destul de des în practica tablelor: să presupunem că am două spaţii libere în casa mea , să spunem 2 şi 3 (oricare ar fi, este acelaşi lucru). Adversarul are de băgat o piesă în aceste două „găuri”. Îl scot de patru ori la rând şi el intră de trei ori din aceste patru aruncări în doar două spaţii libere. Cine a avut probabilitatea de partea sa? Eu sau adversarul? Să vedem:
Este clar că avem k=3 şi n=4. Singura necunoscută rămâne p (probabilitatea de a da un 2 sau un 3 la o aruncare). Vom număra combinaţiile de zaruri care conţin un 2 sau un 3. Le înroşesc în tabelul următor:

Observăm că sunt 20 de zaruri bune pentru adversar pentru a intra o dată în două găuri, deci p=20/36. Asta înseamnă că dacă l-aş scoate afară o singură dată având în casă la mine două spaţii libere el va avea şanse de 55,56% să intre (deci de partea sa). Acum să vedem ce şanse are să intre de trei ori din patru încercări:
Aceasta înseamnă că are 30,48% şanse să intre de trei ori din patru încercări în două spaţii libere. Pentru el este evident că îl avantajează şi dacă intră de 4 ori. La această probabilitate trebuie să mai adăugăm şi pe aceea de a intra de 4 ori:
În total avem o probabilitate de 0,40 deci, 40% şanse să intre de cel puţin trei ori din patru aruncări.
Dacă vrem să vedem probabilitatea de a intra de cel puţin o dată?
Asta înseamnă că trebuie să luăm în calcul următoarele cazuri: intră o dată, intră de două ori, intră de trei ori sau intră de fiecare dată. Deci pentru valorile lui k=1,2,3,4. Dacă mai punem şi varianta de a nu intra niciodată avem toate cazurile posibile şi dacă le adunăm obţinem probabilitatea 1. Astfel, pentru a obţine probabilitatea de a intra de cel puţin o dată, pot scade din 1 probabilitatea de a nu intra niciodată. În acest mod am de calculat un singur termen, acela pentru k=0 (deci nu dă niciodată 2 sau 3):
deci 3,9% să nu intre deloc din 4 aruncări. Diferenţa de 96,1% reprezintă şansele sale de a intra de cel puţin o dată. Este o valoare mare, evident. Altfel spus, are 3,9% şanse să dea patru „gherle” din patru încercări la două găuri. De multe ori se întâmplă asta.
Daca vrem să calculăm probabilităţi pentru combinaţii în care evenimentele au la fiecare aruncare probabilitate diferită de apariţie (de exemplu probabilitatea de a da o dublă la prima aruncare şi un 16 la a doua) , nu mai putem folosi această formulă. Este un caz mai puţin important în practică deoarece jucătorul aproximează în minte probabilităţile, orientativ, în funcţie de cele precum acestea calculate de mine mai sus.
Există un principiu al independenţei evenimentelor care spune că teoretic un eveniment poate avea loc la infinit. Dacă ţinem cont de acesta, putem arunca cu zarul la infinit şi să obţinem mereu aceeaşi valoare. Este practic imposibil.
La table, uneori trăim cu impresia că suntem persecutaţi de noroc, că vin combinaţii aproape imposibile care sunt favorabile adversarului. Dacă privim în esenţă şi considerăm că la un joc de table fiecare oponent aruncă de cate 50 de ori cu zarurile, vom avea un film de 100 de aruncări în total. Dacă la trei aruncări avem un număr total de 46656 combinaţii posibile (36 la puterea 3, adică 36 ridicat la o putere care reprezintă numărul de aruncări), la 100 de aruncări vom avea un număr de variante imposibil de scris (36 ridicat la puterea 100). Datorită acestui fapt, jocul de table este unul foarte interesant şi avem un lucru universal valabil: un om, dacă ar juca toata viaţa table neîntrerupt, este o probabilitate de sub 1/100 000 000 000 000 (aş putea scrie liniştit încă multe zero-uri) să joace două linii în care să aibă parte de acelaşi film al zarurilor. Probabilitatea de a caştiga la LOTO 6/49 este de miliarde de ori mai mare.
În concluzie, numărul de cazuri posibile este unul imens, astfel, fiecare combinaţie are o probabilitate incredibil de mică. Desigur, dacă spunem că a fost o combinaţie din trei aruncări se poate accepta că era greu probabilă, dar ea face parte dintr-un film de 100 de aruncări în care se poate întâmpla orice şi oricum.
În joc, probabilităţile pot ajuta doar într-o anumită măsură, ele servesc la stabilirea unei strategii. Cum am spus, nu este necesar să se respecte. Se poate întâmpla să avem de partea noastră 99,99% din şanse, dar să pierdem. Statistic vorbind, pe timp îndelungat, acestea se respectă cu o oarecare marjă de eroare.
Succes!

ÎNAINTE DE REVOLUŢIE - 1

Categ. Aventuri

Voi relata o întâmplare reală petrecută înainte de căderea comunismului, nu ştiu exact când, în orice caz în perioada de sfârşit a lui 1988 sau în 1989. Sunt născut in 1984. Voi încerca să nu inventez nimic esenţial şi să relatez exact cum îmi amintesc. Imaginile nu-mi mai sunt clare, eram foarte mic, însă ce este important m-a marcat şi am reţinut peste ani.

Nu are rost să insist pe situaţia economico- socială a ţării noastre de până în 1989. Aproape toată lumea ştie foametea, frigul din apartamente, raţionalizarea la tot ce înseamnă consum, teroarea securităţii, manifestaţiile mult prea grandioase care necesitau muncă şi timp din partea oamenilor de rând, Casa Poporului – colosul care a însemnat demolarea a 700ha din vechiul centru al capitalei şi eforturi financiare incredibile. Cei ce nu au trăit toate aceste nenorociri le ştiu şi ei de la cei mai în vârstă, de la dezbaterile televizate, din cărţi ori internet.

Fig. 1. Manifestaţii de 23 august şi Casa Poporului.

Eu unul, pot spune că îmi aduc aminte unele lucruri ce scot în evidenţă cele enumerate mai sus. Nu vreau sa ma întind acum cu acestea, le voi relata cu altă ocazie. Acum vreau să mă axez asupra acelei întâmplări ce mă urmăreşte de ani de zile, de aproximativ 21 de ani.
În casa noastră, un apartament din Urlaţi- Prahova, domnea foamea ca în cazul majorităţii populaţiei. În orăşelul nostru nu se găseau de niciunele. Stăteam la coadă pentru orice: pâine, lapte, peşte, jucării, dulciuri. Şi asta când “veneau”. Parcă şi acum îmi aduc aminte expresii de genul “băăă, au venit jucării”. Astfel, de multe ori tata pleca fie la Slobozia (oraşul unde se găseau de toate fără cozi şi fără raţionalizare- probabil nu mereu), fie la Ploieşti pentru a pierde o zi întreagă căutând de mâncare.

Fig. 2. Cozi la mancare, un peisaj rutină în anii ’80.

Într-o zi, mă trezeşte de dimineaţă. “Haide mă, mergem la Ploieşti să luăm nişte mâncare!”. Mă văd la patru ani, stând în Dacia aia veche din 1979, culoarea vernil, numărul PH 4869, pe bancheta din spate în picioare şi cu mâinile pe scaunele din faţă. Mă sprijineam în coate pe marginile scaunelor şi mă uitam printre tetiere in faţă.

Fig. 3. Dacia 1300, în 1979.

Tata cânta:

Vino la mine ca pasărea-n zbor,
Eu alerg la tine, la tine cu dor...

sau

Enigmatici şi cuminţi, terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor, dragii noştri, dragi părinţi.
Cheamă-i Doamne înapoi că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost, fă-i mai tineri decât noi.

sau

La cântatul de aur al cocoşilor
Am intrat în istorie călare...

M-am tot chinuit, şi eu şi frate-miu, să găsesc melodia asta din urmă. Nu am reuşit. Nu pot să îmi dau seama de unde a scos-o tata! Oricum, mă enerva când începea el să cânte, nu avea niciun haz pentru un copil de patru ani. Cam asta era atmosfera în maşină.
Mergea încet tare, mă plictiseam îngrozitor, mă uitam la toate maşinile care veneau din sens opus, la tot ce vedeam pe geam, case, oameni, tot!
Ajungem la intrare în Ploieşti. “Băi Bulache, mergem la Omnia să luăm pui!”. Bine, bine, ce e aşa interesant? Păi Omnia, omule, era marele magazin cu multe etaje. Un fel de Mall comunist. Se găseau de toate acolo. Adică ar fi trebuit să se găsească de toate, mai corect spus, aveau spaţii destinate pentru orice acolo, dar erau goale. Îmi plăcea când mergeam acolo că avea scări rulante, singurele pe care le ştiam eu. Era o nebunie să urc şi să cobor cu ele. “Mai vreu! Mai vreau! Nu mai mergem, gata, plecăm!”. Acolo aveau şi pui congelaţi. Alimentele se găseau la subsol. La nivelele celelalte, patru la număr, parter şi trei etaje, erau electrocasnice, haine, încălţăminte, mobila la ultimul etaj, jucării etc.

Fig. 4. Magazinul Omnia în perioada comunistă şi scările lui rulante astăzi.

Coborâm la subsol. Vedeam totul imens acolo, normal, un copil vede totul mare, oamenii, maşinile, clădirile... Omnia mi se pare şi astăzi mare. Subsolul era tot dintr-o bucată. O „cameră” mare, întreruptă doar de stâlpi. Totul era îmbâcsit acolo, umed, prăfuit, îmi mirosea a mucegai, nu ştiam eu ce era, dar simţeam mirosul acela specific. Pe margine, pe lângă pereţi erau acele vitrine frigorifice comuniste, pe care le mai găsim şi astăzi prin unele locuri, pe la alimentare, rămase peste ani. În spatele lor, vânzătorii, cu şorţuri albe. Multe vitrine, vedeam numai vitrine pe margine. Nu ştiu câte erau de fapt. În partea stângă a intrării, în capătul din faţă, o rampă -aşa am în cap acum-, cum sunt alea pentru handicapaţi. Era probabil pentru căruţurile acelea metalice ca o cutie în care se transportau sticlele, sau pentru alea de pâine... nu ştiu...

Fig. 5. Vitrină frigorifică comunistă.

Tocmai aduseseră pui congelaţi. Probabil tata ştia că în ziua respectivă se „bagă” pui la Omnia. Nimic special până aici. Acum urmează partea interesantă. Era coadă frate! Dar ce coadă! Lungă rău de tot, sute de persoane. Se forma în zigzag după stâlpi. Coada ocolea cu atenţie şi cu grijă fiecare stâlp. Parcă stâlpii ar fi fost puşi în subsolul ăla special ca reper pentru coadă, nu din raţionamente ce ţin de structura de rezistenţă. Mă ia tata de mână şi ne aşezăm la coadă. Nu-mi plăcea, ştiam că nu-i a bună, c-o să ia mult timp. Mă uitam la tata, poate se răzgândeşte şi plecăm. Deja simţeam furnicături în picioare. Nu mai aveam stare. Dar tata, era dârz omul!, se uita hotărât în faţă, spre vitrina unde se dădeau puii, să vadă ce se întâmplă.
Avansam greu de tot. Erau perioade foarte lungi, probabil de peste o oră în care se stătea pe loc fiindcă se aştepta următoarea tranşă de pui. Mă dezlipesc de tata şi încep să mă plimb pe lângă coadă. Mă duc într-o zonă unde nu era nimeni şi mă aşez pe jos. Mă duc la rampa aia. Când mă gândesc acum, după atâta vreme, am imresia că majoritatea timpului l-am petrecut la rampă. Avea pe margine un profil cornier, să nu se spargă betonul. Îmi plimbam degetele pe marginea aia, ca şi cum aveam o maşinuţă în mâini şi profilul era drumul. Mai auzeam din când în când, de undeva dintr-o forfotă şi o hărmălaie cu care eram obişnuit şi eu şi toată lumea de acolo: „vino mă încoa’, că răceşti!”. Mă gândeam la ale mele eu, „nu mă duc, m-am plictisit...”. Cand mă săturam şi de rampa mea mă mai duceam pe lângă tata, mă uitam la vitrinele goale pe lângă care treceam când înaintam cu coada, dar nu le vedeam mereu. Dacă vă imaginaţi o coadă în zigzag, cu coturile ei formate în jurul stâlpilor de susţinere, în partea cu coturile din dreapta erau aceste vitrine pe care le vedeam doar când ajungeam acolo şi în partea stangă îmi amintesc doar rampa.
S-a facut după-amiază. Au trecut multe ore şi mai e destul până să ia tata pui. Când se ajungea în faţă, lângă tejgheaua respectivă, coada nu mai era ordonată şi civilizată. Lumea sătulă de ore de aşteptat se imbulzea, vroia fiecare să scape cât mai repede. Se forma haos. Capătul acesta al cozii era cum e estuarul pentru un fluviu. Până să ajungi în faţă aveai nevoie de răbdare de fier şi de condiţie fizică să poţi sta atât în picioare, dar p-astea le avea fiecare prin antrenament în perioada aia, că doar era mereu aşa. Când ai ajuns în faţă deja îţi mai trebuia ceva: forţă. Altfel te dărâma gloata. Eu am păţit-o la o coadă la pâine, am stat o gramadă să aştept şi când am ajuns în faţă turma m-a linşat, mă călcau oamenii în picioare, mă striveau. Când am încercat să ies mi-a căzut fesul de pe cap. Mama era cu frate-miu în braţe deoparte. El e născut în 88, deci era bebeluş. Mi-era şi frică de mama c-am pierdut fesul. Am ieşit din “luptă” plângând şi fără fes şi fără pâine. Plângeam mai mult să nu îmi iau bătaie de la mama. Când m-a vazut a zis „lasă-l dracului de fes, hai să mergem!”. Am rasuflat uşurat, credeam că-mi mai iau şi bătaie.
Mă plimb ca nebunul pe lângă oameni. Au rămas mai puţini, este deja târziu, văd afară cum dispare soarele. Geamurile şi uşa erau pe partea cu răsăritul. Nu se mai aşează nimeni la coadă de multa vreme. Nu se mai regenerează şarpele.
- Mamăăă, ce şarpe tati, ce mare e coada!
- Da mă, da, vino în pizda mă-tii aici!
Într-un târziu, dupa multe, multe ore de aşteptat ajunge şi tata în faţă. Mă uitam la el de pe rampă. Abia aşteptam să îl văd cu pui în mână. Asta însemna că mergem. Mai avea zece, cincisprezece persoane în faţă. La un moment dat, se aude o voce a unuia dintre vânzători: „nu mai avem decât câţiva, nu mai staţi la coadă...”.
„Păi nu mai aduceţi?”, „Nu, nu mai aducem, aştia sunt ultimii”. Luptă în faţă, luptă pentru supravieţuire, pentru ultimii pui oamenii se împing mai tare ca niciodată, urlă, zbiară, fiecare zice că era mai în faţă de cât era în realitate. Se termină... ultimii pui s-au dat...
Lumea descumpănită, stă la rând în continuare, nu pleacă mai nimeni. Fiecare speră să mai vină pui. „Dar puiul nu mai vine”, cum ar fi zis Coşbuc. Oamenii aşteapă o minune, să zică vânzătorii că mai vine măcar o tranşă. Dar ei, „hai, hai, ce mai staţi, nu auziţi că nu mai sunt? Staţi degeaba, pierdeţi timpul!”.
Cum adică „pierdeţi timpul”? Păi ce mama dracului au făcut toată ziua? Cum s-a dus ziua? Paradox al sistemului...
Tata nu a luat... N-a apucat. Mă uit la el... Îşi pune mâna în cap, se uită cu ochii pierduţi înspre vitrina, goală, se uită în pereţi. Lumea începe să plece, înţelege că nu e glumă, că nu mai bagă alţi pui. Vânzătorii spală vitrinele alea urâte, spală pe jos, strâng mizeria. Vine tata la mine, mă ia de mână, „hai bă să mergem!”.
Abia acum mă trezesc şi eu. Păi nu văd pui la el. „Cum să mergem? Păi nu a luat pui! De ce am stat toată ziua aici? Nu se poate, nu e adevărat...”.
-Păi tată, pui?
-Nu mai are mă...
Deodată lumea mea s-a prăbuşit. Ceva nu mi se părea în regulă. Nu ştiam ce. Dar clar, ceva nu era bine, nu era corect. Aveam patru ani frate, dar m-am simţit un căcat. Simţeam o decepţie, îmi părea rău că am stat acolo atât timp şi nu am luat lucrul ăla pentru care ne dusesem la Omnia, tocmai în Ploieşti: pui. Tata avea încă o decepţie: nu avea ce să ne dea să mâncăm, nu rezolvase problema asta. Eu unul nu trebuia să dau nimănui de mâncare, nici măcar mie că îmi dădeau părinţii. Şi acum mă întreb cum a putut un copil de patru ani să simtă ce am simţit eu atunci. Nu-mi pot explica...
M-am simţit eu groaznic, mi s-au întunecat ochii, eram mic dar sigur nu eram prost şi sigur înţelegeam multe chestii fără să ştiu dedesubturile acestora şi probabil d-aia am simţit anumite lucruri şi am avut un sentiment care este încă viu în mine de atunci: umilinţa!
Nu vreau să mă gândesc ce a simţit tata. Nici nu pot, oricât aş încerca...
Din păcate, vor veni vremuri în care vom trăi iarăşi acest sentiment numit umilinţă. Dar sub alte forme, nu trebuie să fie exact ca atunci.

Închei cu un refren tot din repertoriul tatălui meu:

Trăiască libertatea, trăiască România,
Trăiască în fericire şi linişte poporul,
Trăiască România, trăiască tricolorul.