6 iunie 2010

ÎNAINTE DE REVOLUŢIE - 1

Categ. Aventuri
Voi relata o întâmplare reală petrecută înainte de căderea comunismului, nu ştiu exact când, în orice caz în perioada de sfârşit a lui 1988 sau în 1989. Sunt născut in 1984. Voi încerca să nu inventez nimic esenţial şi să relatez exact cum îmi amintesc. Imaginile nu-mi mai sunt clare, eram foarte mic, însă ce este important m-a marcat şi am reţinut peste ani.

Nu are rost să insist pe situaţia economico- socială a ţării noastre de până în 1989. Aproape toată lumea ştie foametea, frigul din apartamente, raţionalizarea la tot ce înseamnă consum, teroarea securităţii, manifestaţiile mult prea grandioase care necesitau muncă şi timp din partea oamenilor de rând, Casa Poporului – colosul care a însemnat demolarea a 700ha din vechiul centru al capitalei şi eforturi financiare incredibile. Cei ce nu au trăit toate aceste nenorociri le ştiu şi ei de la cei mai în vârstă, de la dezbaterile televizate, din cărţi ori internet.

Fig. 1. Manifestaţii de 23 august şi Casa Poporului.


Eu unul, pot spune că îmi aduc aminte unele lucruri ce scot în evidenţă cele enumerate mai sus. Nu vreau sa ma întind acum cu acestea, le voi relata cu altă ocazie. Acum vreau să mă axez asupra acelei întâmplări ce mă urmăreşte de ani de zile, de aproximativ 21 de ani.
În casa noastră, un apartament din Urlaţi- Prahova, domnea foamea ca în cazul majorităţii populaţiei. În orăşelul nostru nu se găseau de niciunele. Stăteam la coadă pentru orice: pâine, lapte, peşte, jucării, dulciuri. Şi asta când “veneau”. Parcă şi acum îmi aduc aminte expresii de genul “băăă, au venit jucării”. Astfel, de multe ori tata pleca fie la Slobozia (oraşul unde se găseau de toate fără cozi şi fără raţionalizare- probabil nu mereu), fie la Ploieşti pentru a pierde o zi întreagă căutând de mâncare.


Fig. 2. Cozi la mancare, un peisaj rutină în anii ’80.

Într-o zi, mă trezeşte de dimineaţă. “Haide mă, mergem la Ploieşti să luăm nişte mâncare!”. Mă văd la patru ani, stând în Dacia aia veche din 1979, culoarea vernil, numărul PH 4869, pe bancheta din spate în picioare şi cu mâinile pe scaunele din faţă. Mă sprijineam în coate pe marginile scaunelor şi mă uitam printre tetiere in faţă.

Fig. 3. Dacia 1300, în 1979.


Tata cânta:

Vino la mine ca pasărea-n zbor,
Eu alerg la tine, la tine cu dor...

sau

Enigmatici şi cuminţi, terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor, dragii noştri, dragi părinţi.
Cheamă-i Doamne înapoi că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost, fă-i mai tineri decât noi.

sau

La cântatul de aur al cocoşilor
Am intrat în istorie călare...

M-am tot chinuit, şi eu şi frate-miu, să găsesc melodia asta din urmă. Nu am reuşit. Nu pot să îmi dau seama de unde a scos-o tata! Oricum, mă enerva când începea el să cânte, nu avea niciun haz pentru un copil de patru ani. Cam asta era atmosfera în maşină.
Mergea încet tare, mă plictiseam îngrozitor, mă uitam la toate maşinile care veneau din sens opus, la tot ce vedeam pe geam, case, oameni, tot!
Ajungem la intrare în Ploieşti. “Băi Bulache, mergem la Omnia să luăm pui!”. Bine, bine, ce e aşa interesant? Păi Omnia, omule, era marele magazin cu multe etaje. Un fel de Mall comunist. Se găseau de toate acolo. Adică ar fi trebuit să se găsească de toate, mai corect spus, aveau spaţii destinate pentru orice acolo, dar erau goale. Îmi plăcea când mergeam acolo că avea scări rulante, singurele pe care le ştiam eu. Era o nebunie să urc şi să cobor cu ele. “Mai vreu! Mai vreau! Nu mai mergem, gata, plecăm!”. Acolo aveau şi pui congelaţi. Alimentele se găseau la subsol. La nivelele celelalte, patru la număr, parter şi trei etaje, erau electrocasnice, haine, încălţăminte, mobila la ultimul etaj, jucării etc.

Fig. 4. Magazinul Omnia în perioada comunistă şi scările lui rulante astăzi.


Coborâm la subsol. Vedeam totul imens acolo, normal, un copil vede totul mare, oamenii, maşinile, clădirile... Omnia mi se pare şi astăzi mare. Subsolul era tot dintr-o bucată. O „cameră” mare, întreruptă doar de stâlpi. Totul era îmbâcsit acolo, umed, prăfuit, îmi mirosea a mucegai, nu ştiam eu ce era, dar simţeam mirosul acela specific. Pe margine, pe lângă pereţi erau acele vitrine frigorifice comuniste, pe care le mai găsim şi astăzi prin unele locuri, pe la alimentare, rămase peste ani. În spatele lor, vânzătorii, cu şorţuri albe. Multe vitrine, vedeam numai vitrine pe margine. Nu ştiu câte erau de fapt. În partea stângă a intrării, în capătul din faţă, o rampă -aşa am în cap acum-, cum sunt alea pentru handicapaţi. Era probabil pentru căruţurile acelea metalice ca o cutie în care se transportau sticlele, sau pentru alea de pâine... nu ştiu...

Fig. 5. Vitrină frigorifică comunistă.


Tocmai aduseseră pui congelaţi. Probabil tata ştia că în ziua respectivă se „bagă” pui la Omnia. Nimic special până aici. Acum urmează partea interesantă. Era coadă frate! Dar ce coadă! Lungă rău de tot, sute de persoane. Se forma în zigzag după stâlpi. Coada ocolea cu atenţie şi cu grijă fiecare stâlp. Parcă stâlpii ar fi fost puşi în subsolul ăla special ca reper pentru coadă, nu din raţionamente ce ţin de structura de rezistenţă. Mă ia tata de mână şi ne aşezăm la coadă. Nu-mi plăcea, ştiam că nu-i a bună, c-o să ia mult timp. Mă uitam la tata, poate se răzgândeşte şi plecăm. Deja simţeam furnicături în picioare. Nu mai aveam stare. Dar tata, era dârz omul!, se uita hotărât în faţă, spre vitrina unde se dădeau puii, să vadă ce se întâmplă.
Avansam greu de tot. Erau perioade foarte lungi, probabil de peste o oră în care se stătea pe loc fiindcă se aştepta următoarea tranşă de pui. Mă dezlipesc de tata şi încep să mă plimb pe lângă coadă. Mă duc într-o zonă unde nu era nimeni şi mă aşez pe jos. Mă duc la rampa aia. Când mă gândesc acum, după atâta vreme, am imresia că majoritatea timpului l-am petrecut la rampă. Avea pe margine un profil cornier, să nu se spargă betonul. Îmi plimbam degetele pe marginea aia, ca şi cum aveam o maşinuţă în mâini şi profilul era drumul. Mai auzeam din când în când, de undeva dintr-o forfotă şi o hărmălaie cu care eram obişnuit şi eu şi toată lumea de acolo: „vino mă încoa’, că răceşti!”. Mă gândeam la ale mele eu, „nu mă duc, m-am plictisit...”. Cand mă săturam şi de rampa mea mă mai duceam pe lângă tata, mă uitam la vitrinele goale pe lângă care treceam când înaintam cu coada, dar nu le vedeam mereu. Dacă vă imaginaţi o coadă în zigzag, cu coturile ei formate în jurul stâlpilor de susţinere, în partea cu coturile din dreapta erau aceste vitrine pe care le vedeam doar când ajungeam acolo şi în partea stangă îmi amintesc doar rampa.
S-a facut după-amiază. Au trecut multe ore şi mai e destul până să ia tata pui. Când se ajungea în faţă, lângă tejgheaua respectivă, coada nu mai era ordonată şi civilizată. Lumea sătulă de ore de aşteptat se imbulzea, vroia fiecare să scape cât mai repede. Se forma haos. Capătul acesta al cozii era cum e estuarul pentru un fluviu. Până să ajungi în faţă aveai nevoie de răbdare de fier şi de condiţie fizică să poţi sta atât în picioare, dar p-astea le avea fiecare prin antrenament în perioada aia, că doar era mereu aşa. Când ai ajuns în faţă deja îţi mai trebuia ceva: forţă. Altfel te dărâma gloata. Eu am păţit-o la o coadă la pâine, am stat o gramadă să aştept şi când am ajuns în faţă turma m-a linşat, mă călcau oamenii în picioare, mă striveau. Când am încercat să ies mi-a căzut fesul de pe cap. Mama era cu frate-miu în braţe deoparte. El e născut în 88, deci era bebeluş. Mi-era şi frică de mama c-am pierdut fesul. Am ieşit din “luptă” plângând şi fără fes şi fără pâine. Plângeam mai mult să nu îmi iau bătaie de la mama. Când m-a vazut a zis „lasă-l dracului de fes, hai să mergem!”. Am rasuflat uşurat, credeam că-mi mai iau şi bătaie.
Mă plimb ca nebunul pe lângă oameni. Au rămas mai puţini, este deja târziu, văd afară cum dispare soarele. Geamurile şi uşa erau pe partea cu răsăritul. Nu se mai aşează nimeni la coadă de multa vreme. Nu se mai regenerează şarpele.
- Mamăăă, ce şarpe tati, ce mare e coada!
- Da mă, da, vino în pizda mă-tii aici!
Într-un târziu, dupa multe, multe ore de aşteptat ajunge şi tata în faţă. Mă uitam la el de pe rampă. Abia aşteptam să îl văd cu pui în mână. Asta însemna că mergem. Mai avea zece, cincisprezece persoane în faţă. La un moment dat, se aude o voce a unuia dintre vânzători: „nu mai avem decât câţiva, nu mai staţi la coadă...”.
„Păi nu mai aduceţi?”, „Nu, nu mai aducem, aştia sunt ultimii”. Luptă în faţă, luptă pentru supravieţuire, pentru ultimii pui oamenii se împing mai tare ca niciodată, urlă, zbiară, fiecare zice că era mai în faţă de cât era în realitate. Se termină... ultimii pui s-au dat...
Lumea descumpănită, stă la rând în continuare, nu pleacă mai nimeni. Fiecare speră să mai vină pui. „Dar puiul nu mai vine”, cum ar fi zis Coşbuc. Oamenii aşteapă o minune, să zică vânzătorii că mai vine măcar o tranşă. Dar ei, „hai, hai, ce mai staţi, nu auziţi că nu mai sunt? Staţi degeaba, pierdeţi timpul!”.
Cum adică „pierdeţi timpul”? Păi ce mama dracului au făcut toată ziua? Cum s-a dus ziua? Paradox al sistemului...
Tata nu a luat... N-a apucat. Mă uit la el... Îşi pune mâna în cap, se uită cu ochii pierduţi înspre vitrina, goală, se uită în pereţi. Lumea începe să plece, înţelege că nu e glumă, că nu mai bagă alţi pui. Vânzătorii spală vitrinele alea urâte, spală pe jos, strâng mizeria. Vine tata la mine, mă ia de mână, „hai bă să mergem!”.
Abia acum mă trezesc şi eu. Păi nu văd pui la el. „Cum să mergem? Păi nu a luat pui! De ce am stat toată ziua aici? Nu se poate, nu e adevărat...”.
-Păi tată, pui?
-Nu mai are mă...
Deodată lumea mea s-a prăbuşit. Ceva nu mi se părea în regulă. Nu ştiam ce. Dar clar, ceva nu era bine, nu era corect. Aveam patru ani frate, dar m-am simţit un căcat. Simţeam o decepţie, îmi părea rău că am stat acolo atât timp şi nu am luat lucrul ăla pentru care ne dusesem la Omnia, tocmai în Ploieşti: pui. Tata avea încă o decepţie: nu avea ce să ne dea să mâncăm, nu rezolvase problema asta. Eu unul nu trebuia să dau nimănui de mâncare, nici măcar mie că îmi dădeau părinţii. Şi acum mă întreb cum a putut un copil de patru ani să simtă ce am simţit eu atunci. Nu-mi pot explica...
M-am simţit eu groaznic, mi s-au întunecat ochii, eram mic dar sigur nu eram prost şi sigur înţelegeam multe chestii fără să ştiu dedesubturile acestora şi probabil d-aia am simţit anumite lucruri şi am avut un sentiment care este încă viu în mine de atunci: umilinţa!
Nu vreau să mă gândesc ce a simţit tata. Nici nu pot, oricât aş încerca...
Din păcate, vor veni vremuri în care vom trăi iarăşi acest sentiment numit umilinţă. Dar sub alte forme, nu trebuie să fie exact ca atunci.

Închei cu un refren tot din repertoriul tatălui meu:


Trăiască libertatea, trăiască România,
Trăiască în fericire şi linişte poporul,
Trăiască România, trăiască tricolorul.

70 de comentarii:

  1. cam aceleasi sentimente le-am avut si eu in perioada aia...la coada la paine s.a.m.d. ... trist

    RăspundețiȘtergere
  2. da prietene, am trecut si eu prin asta ... nascut in 80 am avut parte de mers la cozi la lapte dimineata la ora 5 ... paine, ulei ...

    RăspundețiȘtergere
  3. Am stat si eu pt. paine si smantana la sticluta mica :)de dimineata :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Cozi la mancare...acum mancare e dar bani nu-s ...

    RăspundețiȘtergere
  5. poti continua si cu o prezentare cu ce e in ziua de azi

    RăspundețiȘtergere
  6. Doamne ce vremuri ... bine ca eram prea mica atunci ...

    RăspundețiȘtergere
  7. Ce vremuri..ce obiceiuri...ce traditii!!!:))

    RăspundețiȘtergere
  8. Sa ne amintim in caz ca s-a uitat perioada aceea...

    RăspundețiȘtergere
  9. :) Da ..si parca am dat din lac n putz,acum avem de toate insa bani sa le cumparam...de unde?:))

    RăspundețiȘtergere
  10. Imi place sa ma uit la poze vechi si pe acestea nu le stiam ;)

    RăspundețiȘtergere
  11. nici nu stiu cum e e mai bine acum:|

    RăspundețiȘtergere
  12. :) e tragico-comica povestioara ta..:) eu nu am prins vremurile acelea...

    RăspundețiȘtergere
  13. Eu nu imi amintesc prea multe ...dar stiu ca ai nostri se vaitau atunci ...acum ce sa mai zicem...

    RăspundețiȘtergere
  14. foarte tare sa vezi imagini din perioada trecuta...imi plac:)

    RăspundețiȘtergere
  15. ma bucur ca ceea ce stiu despre revolutie este doar din carti si filme...:)

    RăspundețiȘtergere
  16. Nici atunci nu era bine dar nici acum! Ce sa zici ca inainte avea omu un loc de munca ...acum si cu studii superioare tot nu gasesti...

    RăspundețiȘtergere
  17. Ce e dupa revolutie...mai bine tacem din gura ca ne facem de ras:)

    RăspundețiȘtergere
  18. asa mi-au povestit si mie parintii mei care au prins aceasta perioada,plus fratii mei mai mari...

    RăspundețiȘtergere
  19. Destul de interesante pozele ;)

    RăspundețiȘtergere
  20. eehh...amintiri..... cateodata stau si ma gandesc ca era mai bine atunci decat acum, din anumite puncte de vedere

    RăspundețiȘtergere
  21. Au existat lucrurile astea, dar acum este mai rau...sunt de toate si nu-ti permitit nimic!

    RăspundețiȘtergere
  22. eu n am apucat zilele astea..dar poate preferam sa stau la coada atunci decat sa ma uit si sa vreeau acum..

    RăspundețiȘtergere
  23. ;)) nu mi pot da seama cand era mai rau...

    RăspundețiȘtergere
  24. Atunci nemultumiri acum nervi...

    RăspundețiȘtergere
  25. Stie careva pana la urma cum se numeste piesa respectiva?
    "La cântatul de aur al cocoşilor Am intrat în istorie călare"

    Am tot cautat si eu, dar nu gasesc absolut nimic despre ea. Iar tatal meu ma inebuieste cu aceasta piesa ...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Efigie - Savoy (album Iscalitura de lumina , lansat in anul 1977)

      Ștergere
  26. Si acum este umilinta ca ei au si noi nu..noi din lipsa de fonduri nu ca nu ar exista produse!:)

    RăspundețiȘtergere
  27. Nu am auzit de ea...pe youtube nu ai gasit nimic?

    RăspundețiȘtergere
  28. nu m-am nascut in perioada aia dar din cate am inteles din unele puncte de vedere era mai bine decat acum

    RăspundețiȘtergere
  29. Sa ne reamintim de timpurile trecute...si cu toate astea putem spune ca acum o ducem mai rau...:(

    RăspundețiȘtergere
  30. Parca a trecut atat de mult timp ...

    RăspundețiȘtergere
  31. inaite sau dupa e cam acelasi lucru doar ca acum nu mai sunt atatia morti sa raniti!

    RăspundețiȘtergere
  32. foarte bune pozele acestea ca sa ne amintim de ceea ce a fost

    RăspundețiȘtergere
  33. si din poze reiese exact tot ce-mi povesteau parintii mei

    RăspundețiȘtergere
  34. Wow...cred ca as fii vrut sa fii trait asa macar o zii..asa as avea cu ce compara raul de acum!

    RăspundețiȘtergere
  35. eu m-am nascut in acea perioada asa ca nu am cum sa stiu cum a fost,daca e sa stiu stiu doar din ceea ce mi s-a povestit

    RăspundețiȘtergere
  36. Cred cu adevarat ca nu era bine atunci dar nici acum!:)

    RăspundețiȘtergere
  37. multe dintre aceste lucruri mi-au fost povestite de catre ai mei dar si de sora mea ce mare..

    RăspundețiȘtergere
  38. E rau si in prezent, dar parca mai rau ca atunci n-a fost niciodata. Asta inseamna mentalitate inchisa.

    RăspundețiȘtergere
  39. In niciun caz nu era bine in acea vreme! Doamne fereste sa mai trecem prin asa ceva dar pentru a schimba acele timpuri s au sacrificat vieti omenesti. Macar pentru sacrificiul lor ar trebui sa fie astazi mai bine. Rau era atunci, rau este si acum! Nu exista termen de comparatie pentru aceste perioade.

    RăspundețiȘtergere